Înainte de această sesiune, pescuisem pe astfel de vreme pe Cassien, cu câţiva ani în urmă, atunci când avusesem ocazia să văd totul în jurul meu devenind un peisaj minunat, acoperit de zăpadă.
Lacul Monkey, iarna
Pescuitul n-a fost chiar o plăcere atunci, fiindcă Mistralul bătea cu putere iar temperatura cobora în timpul nopţii până la -15 grade Celsius. Era atât de frig, încât gazul îngheţase în butelii şi-mi era foarte greu să menţin o temperatură acceptabilă în cort. Aş fi plecat acasă dar, ca urmare şi a scăderii nivelului apei, barca îngheţase pe mal iar drumurile din zonă fuseseră închise din cauza furtunilor de zăpadă.
Această aventură recentă n-a stat sub semnul frigului şi nici zăpada n-a ţinut prea mult. De fapt, nici n-ar fi trebuit să fiu în Franţa în acea perioadă. Plecasem la pescuit în Spania, dar după cîteva zile a trebuit să renunţ, din cauza unor neînţelegeri cu administratorii lacului (legate de pescuitul nocturn), aşa că am trecut bucuros graniţa în Franţa. Mai aveam câteva săptămâni la dispoziţie, aşa că am început să cântăresc posibila destinaţie.
Lacul Salagou era în drumul meu spre nord, aşa că m-am oprit să arunc o privire. Îmi place mult Salagou, am avut multe partide frumoase acolo, dar previziunile meteo nu erau prea atrăgătoare, iar Salagou e dificil chiar şi pe vreme frumoasă. Înapoi pe autostradă, şi direcţia spre lacul Monkey. Avusesem două sesiuni bune acolo, dar şi una execrabilă, în primăvară. Cu toate astea, luasem o decizie.
Aproape iarna, fără cort
La sosirea acolo, am constatat cu uimire că nu mai era niciun pescar. Era aproape noiembrie, dar, de obicei, în acea perioadă erau cel puţin 4-5 vaduri ocupate. Să nu înţelegeţi că mă plâng; îmi place să pescuiesc cât mai izolat cu putinţă, aşa că absenţa vecinilor era binevenită.
Problema era că eu plecasem pregătit pentru o sesiune lungă în Spania, unde era foarte cald, astfel că aveam la mine echipamentul uşor. O singură barcă, echipată doar cu motorul electric şi o singură baterie. Lăsasem acasă motorul termic, fără de care, în mod normal, nu te prea poţi descurca pe un asemenea lac.
De asemenea, nu aveam la mine decât o umbrelă, corturile fiind interzise în Spania, destinaţia mea iniţială. Speram doar că vremea va avea milă de mine! Am încărcat barca până la nivelul de siguranţă şi am pornit încet, ca să conserv cât se putea curentul din baterie, spre vadul pe care voiam să pescuiesc. Veştile rele nu se opriseră însă, fiindcă imediat ce am plecat a început să plouă. Odată ajuns pe vad, am instalat repede umbrela şi am pus echipamentul la adăpost.
Fiind deja târziu, am hotărât să arunc lansetele din mână. Două spre dreapta, în apropierea malului, la adâncimi de 2-3 m, iar celelalte două drept în faţă, sperând să ajung pe pragul unde apa cade de la 7 la 10 m. A doua zi urma să intru cu barca şi sonarul şi să marchez atent locurile “fierbinţi”.
Am nădit, aşadar, 5 kg de boiliesuri cu cobra, în zona din dreapta şi în faţă, cât de departe am putut ajunge. Principalul motiv pentru care am nădit atât de mult este faptul că lacul colcăie de raci foarte mari, care constituie felul principal din meniul crapilor.
Ofranda lacului, 20,5 kg, ultimul crap al unei sesiunii
Ştiam că, odată atraşi racii pe patul de boiliesuri, crapii ar fi trebuit să vină şi ei la masă. Nevrând să risc prea mult, am folosit la cârlig câte două boiliesuri de 25 mm, o provocare chiar şi pentru racii cei mai solizi.
În sfârşit, pescuit adevărat
După toate problemele din Spania, unde n-am fost lăsat să pescuiesc noaptea şi n-am avut voie să folosesc barca, faptul că puteam să pescuiesc cu adevărat, în sfârşit, era o mare bucurie. Am sărbătorit cu o cafea irlandeză şi am admirat apusul, extrem de mulţumit.
N-am avut niciun fel de acţiune în timpul nopţii, cu excepţia unui clean mare, la una dintre lansetele din mal. Vestea bună venea de la cele două lansete din larg, unde boiliesurile fuseseră evident ronţăite de raci. Era timpul pentru barcă şi sonar. Găsesc pragul şi imediat după el, la o adâncime de 12 m, ceva mult mai promiţător: ceva semăna a copac scufundat. Perfect, mi-am spus, locul era la o distanţă pe care o puteam atinge aruncând din mână, nu era nevoie să bălăcesc tot timpul venind cu barca.
Am pus un marker chiar în faţa copacului; astfel puteam lansa perfect în stânga şi în dreapta structurii, după care am trecut la nădit. Câteva kilograme bune de boiliesuri sfărâmate combinate cu alune tigrate, toate bine dipuite. Voiam să atrag repede mulţi raci pe patul de nadă, în speranţa că vor veni şi crapii la festin. În ziua şi noaptea următoare, linişte totală, ceea ce nu era, totuşi, ceva neobişnuit. 48 de ore e o perioadă normală pentru ca, pe o apă de genul ăsta, nada să-şi facă efectul şi crapii să dea de ea.
Văzusem ceva semne de crapi activi în timpul zilei, astfel că aşteptam cu nerăbdare şi primul sosit pe saltea. În ciuda previziunilor, primul crap a venit la una dintre lansetele din mal, pe la ora 1 noaptea. Era un peşte în jur de 15 kg, care a fost pus la sac în vederea sesiunii foto de a doua zi, când speram că se va opri şi ploaia. Am dormit adânc până dimineaţă, când m-a trezit zgomotul ploii pe acoperişul umbrelei. De fapt, nu prea suna a ploaie, şi asta era ciudat, având în vedere faptul că nu era nici măcar noiembrie.
Am scos nasul din sacul de dormit şi am dat cu ochii de alba realitate; afară ningea. Asta era culmea! Cu doar câteva zile în urmă prindeam crapi în Spania, facând plajă în şort, iar acum eram în mijlocul unei ninsori, iar vremea părea să se înrăutăţească.
Dril în mijlocul viscolului
Încet, încet, dealurile din jur au dispărut într-o mare lăptoasă, pe măsură ce norii coborau iar vântul se înteţea, transformându-se în viscol. Vremea asta ar fi fost dificilă, dar suportabilă, cu un cort serios, dar eu aveam doar umbrela, aşa că trăiam un adevărat exerciţiu de supravieţuire. Nu aveam altceva mai bun de făcut, aşa că am pus apa la fiert pentru încă o cafea irlandeză, în timp ce viscolul se înrăutăţea; abia mai vedeam lansetele.
Luasem doar prima înghiţitură, cea mai gustoasă, din cafea, când senzorul de la una dintre lanesetele din larg a început să ţipe nervos, iar lansetă să se bălăngăne pe suport. Nu-mi venea să cred că există un crap nebun care are chef de mâncare pe vremea asta, dar am ţâşnit afară în viscol.
Ninsoare si viscol, nu chiar scenariul ideal pentru o sesiune de pescuit
Drilul a fost unul incredibil, o adevărată luptă cu natura şi cu peştele de la capătul firului, şi acum îmi părea teribil de rău că nu era cineva cu mine care să surprindă tensiunea prin nişte fotografii. După un timp care păruse extrem de lung, crapul era în sac iar eu din nou la adăpostul umbrelei. Păcat doar de excelenta cafea, care se răcise complet.
Viscolul a mai ţinut cam o oră, după care ninsoarea s-a transformat în lapoviţă si totul în jur a început să semene a mocirlă. Am vrut să trag câteva fotografii cu acel crap pe fundalul zăpezii, dar era mult prea dificil şi n-am vrut să periclitez în vreun fel echipamentul foto scump, astfel că am mai aşteptat o vreme.
Într-un final, vremea s-a calmat puţin şi am reuşit să fac nişte fotografii. Nu cele mai strălucite, dar nici foarte rele. Una peste alta, era o partidă interesantă, iar crapii păreau să se distreze bine pe vremea aia.
Am repoziţionat toate lansetele, ocazie cu care am constatat că activitatea racilor de intensificase, aşa că am decis să schimb, la fiecare montură, unul dintre boiliesurile de 25 mm cu unul din plastic. Ştiu, unii pescari ar fi considerat alunele tigrate o variantă mai bună dar, credeţi-mă, am încercat şi eu asta, fără succes.
Dimpotrivă, alunele păreau să le placă mai mult, le devorau mai repede decât o făceau cu boiliesurile. Acum, cu toate că zăpada se topise, ploaia, nu avea de gând să se oprească prea curând. Condiţiile, pe ansamblu, erau mizerabile, dar crapii continuau să se prezinte la apel, şi, câtă vreme o făceau, nu aveam de gând să plec.
În zilele care au urmat, am mai prins câteva oglinzi excelente, de 14-16 kg, toate extrem de frumoase în culorile de iarnă, plus unul dintre acele exemplare diforme, cărora, în mod obişnuit, li se spune Quasimodo. Apariţii destul de triste, pe care aş prefera să nu le văd, aşa că i-am făcut repede câteva fotografii şi l-am eliberat.
Crapul de bun rămas
Trecuse o săptămână de la sosirea mea pe lac, şi nu văzusem încă soarele. Numai zăpadă şi ploaie, aceasta din urmă transformându-se, pe zi ce trecea, într-una torenţială. Vântul bătea şi el foarte tare, asta însemnând pentru mine, un pescar fără cort, condiţii greu de îndurat. Mai mult, nivelul apei creştea vertiginos, obligându-mă să-mi mut tabăra mai la deal de două ori în aceeaşi zi, ca să evit să mă trezesc inundat pe timpul nopţii.
Cu destui crapi cântăriţi şi cu vremea care nu dădea semne de îmbunătăţire, am hotărât să strâng tabăra în dimineaţa următoare. Din experienţă, simţeam că un crap mare e pe cale să apară, dar condiţiile erau extreme şi nu voiam să risc prosteşte. Oricum, mai aveam de stat o noapte şi se putea întâmpla orice în timpul rămas.
Soarele tocmai dispărea peste dealuri când am avut o trăsătură slabă la una dintre lansetele din larg. Swingerul s-a lăsat iniţial, ceea ce era destul de neobişnuit, pe acest lac crapii nu fugeau niciodată spre mal. Înţep şi simt o contră puternică la celălalt capăt; era un peşte mare, care se deplasa paralel cu pragul, încercând să găsească o agăţătură. Am strâns frâna la maxim şi am tras de el, reuşind să-l întorc din drumul periculos. A urmat o luptă surdă, de 15 minute, la capătul căreia, în minciog aveam un crap care era clar mai mare decât toţi ceilalţi prinşi până atunci. Era un crap oglindă, cu câţiva solzi uriaşi dispersaţi pe corp.
Saltea, cântar şi un minunat mod de a încheia o partidă de povestit nepoţilor – 20,5 kg. Mai că-mi venea să mai rămân, dar am considerat acest peşte un mesaj de mulţumire din partea lacului, aşa că era vremea să mă îndrept spre casă. Va fi timp şi altădată pentru frumoşii crapi din lacul Monkey. Cu sau fără zăpadă!